Mă întreb adesea care e măsura lucrului bine făcut și a unei vieți împlinite. Poate o promovare, un calificativ foarte bun sau poate un câștig material. Pentru unii o viață împlinită se referă la întemeierea unei familii, copii realizați, o carieră de succes, o avere considerabilă sau poate cât mai multe vacanțe exotice într-un singur an. Există și povești de viață în care mulțumirea vine din performanța de a mai rezista încă un an într-o relație care aduce suferință sau, din contră, în puterea de a părăsi o astfel de relație.

Este evident că măsura e diferită pentru fiecare iar împlinirea și fericirea chiar sunt subiective.

Există și oameni care au bifat multe dintre realizarile mai sus menționate plus încă câteva și tot simt că ar mai fi loc.

Aceștia sunt cei pentru care hrana nutritivă nu e suficientă. Și vorba omului din popor: „nu le poți avea pe toate” sau „cine alergă dupa doi iepuri nu prinde niciunul”. O fi un sâmbure de adevăr în toate acestea, căci, asa cum spun înțelepții „Ești unde este atenția ta”. Și oricât de distributivă ar fi cateodata nu poate acoperi toate direcțiile.

Consumatorul perfecțiunii la superlativ pare să fie într-un continuu maraton. Este cel care, dincolo de perfecțiunea pe care a construit-o în mintea sa, nu mai gasește nimic. „Doar atât?”, își spune. „Și acum ce mai fac?”. Și pentru că nimicul doare se apucă să construiască altceva.

În felul acesta, la fiecare capăt de drum, la fiecare final al maratonului începe un altul. Se construiește și se reconstruiește pe sine iar și iar din dorința de a fi mai mult decât perfectul cotidian, perfectul simplu.

Dorința de upgradare a perfecțiunii este efectul neajunsului din viețile noastre, din noi. Cel ce nu e mulțumit cu gustul perfectului simplu este mânat în tot ceea ce face de o presiune interioară constantă și o critică exagerată față de sine și de alții. Este copilul de odinioară care în tot ceea ce făcea căuta aprobarea părinților veșnic nemulțumiți. „Întotdeauna e loc de mai bine”, îi spuneau aceștia anulând astfel bucuria realizării și hrănind teama insuficienței.

Sunt ușor de recunoscut cei care escaladează perfecțiunea.Sunt mereu prinși în tot felul de activități, sunt cei care propun mereu mai mult și mai mult, cei care lansează provocări acasă sau la serviciu, „cel/cea mai” pare a fi unul dintre prenume căci le însoțește mai mereu titulatura „cea mai buna mama”, „cel mai bun manager”…și exemplele pot continua. Aceștia sunt mereu amenințați de timp, care nu le mai ajunge nicicum pentru tot ce ar putea face sau deveni. Cea mai mare amenințare și discomfort pentru aceștia sunt plictiseala, statul degeaba, timpul pierdut.

Nu încercați să le explicați că au nevoie de odihnă, că nu le ridică nimeni statuie, că banii n-aduc fericirea căci pentru ei nu este și nu a fost niciodată despre bani sau faimă. A fost întotdeauna despre a fi.

Acesta e singurul mod în care au învățat să fie. Timpul și spațiul dintre reușite este resimțit cu greutate pentru că este timp în care rămân singuri, cu ei înșiși. Se simt stingheri și goi.

Lepădați de reușite, de perfecțiuni ale vieții, devin ceea ce odinioară le-a adus suferința: copiii incompleti din ochii părinților lor.

Aspirația către mai bine, mai mult, către perfecțiunea din viziunea noastră nu trebuie neapărat să fie nesănătosă căci viața a fost dintotdeauna despre progres, despre a îmbunătăți și a aduce binele și mai binele în viețile noastre. Disfuncționalitatea apare atunci când nu există echilibru, când nu există perioade de consum și nici de tihnă, când omul nu știe să trăiască puținul, greșeala, situațiile conflictuale, depășirea obstacolelor, când apare suferința în relațiile cu cei din jur și cu propria persoană precum și neputința de a face diferența dintre esențial și neesențial.

Abordarea terapeutică în astfel de situații implică o analiză gramaticală a vieții. Se recomandă conjugarea modurilor  cotidiene la timpul prezent. Consumatorul perfecțiunii este invitat astfel, să se oprească din propriul maraton și să comute atenția de pe obiectul perfecțiunii către propria persoană, observând astfel perfecțiunea din jurul lui, din propriul corp, propria respirație. Să se observe trăind.

O altă intervenție terapeutică mecesară și eficientă este terapia lui „e bine și așa”. Această abordare este posibilă în urma unui proces de autocunoaștere, de compasiune și înțelegere față de propria persoană, un proces care să ne conducă către singurul adevăr eliberator, acela care ne dezvălui că dincolo de oricare dintre construcțiile perfectiunii suntem noi. De fiecare dată noi .